06/09/2026
Să vi-l arăt pe frumușelul ăsta mic, dacă tot și-a luat astăzi o recenzie de 2 stele pe Etsy. 🙈
Degeaba, dacă mă întrebați pe mine... dar parcă răutatea a devenit o competiție. Cine ajunge primul, cine lovește mai repede, cine apucă să facă rău înainte să se întrebe măcar dacă are dreptate.
20 de minute.
Atât a trecut de când a fost cumpărat tiparul și până când a apărut recenzia de 2 stele. Motivul: lipsesc instrucțiunile pentru nas.
Nu lipsesc. Sunt acolo, în PDF. Dar în 20 de minute mă îndoiesc că tiparul a fost măcar parcurs în întregime. Și atunci mă întreb... de ce? De ce primul impuls este să lași o recenzie negativă, în loc să cauți, să întrebi, să îi scrii omului de la care ai cumpărat?
Am spus mereu că trebuia să mă nasc pe la 1400. Și sunt zile în care chiar simt asta. Opriți planeta, vreau să cobor.
Și nu, nu mă deranjează o recenzie negativa atunci când este meritată. Pot să primesc și o stea dacă există un motiv real. Știu și să „pierd”.
Nu am pretins niciodată că tot ce am făcut în toți anii ăștia a fost perfect. Am greșit și eu. Când am greșit, mi-am asumat. Mi-am cerut scuze. Am încercat să repar. Pentru că suntem oameni și oamenii greșesc.
Zilele trecute am mai avut un episod care m-a siderat. O doamnă care cumpărase 4 tipare de la mine mi-a scris că dorește o „compensație” — câteva tipare cadou — pentru că a cumpărat multe.
I-am explicat că două dintre ele fuseseră deja cumpărate cu reducere ( 40% ) și că nu pot oferi alte tipare cadou.
De acolo, discuția a degenerat. A început să mă amenințe că îmi va lăsa câte o stea la toate tiparele cumpărate și că va scrie peste tot că nu sunt drăguță cu cumpărătorii 😅🤭
După foarte multe mesaje, mi-a spus că făcuse o confuzie. Nu toate tiparele despre care vorbea erau ale mele. Mai cumpărase tipare de la o altă persoană din România și ne încurcase.
Și-a cerut scuze.
Dar mie mi-a rămas starea.
Asta e partea pe care mi-e greu s-o explic.
Nu recenzia în sine. Nu cele două stele. Nu faptul că cineva nu-mi place munca. Nici măcar amenințările.
Ci ușurința cu care un om poate alege să facă rău altui om înainte să se întrebe măcar dacă are dreptate.
Lucrurile astea îmi provoacă o stare fizică. Nu știu dacă se numește repulsie, greață sau pur și simplu o dezamăgire atât de mare încât ajung să o simt în tot corpul.
Pentru că eu chiar nu înțeleg.
Nu înțeleg când am uitat să mai fim oameni unii cu alții.
Când a devenit atât de greu să întrebăm înainte să acuzăm.
Să vorbim înainte să lovim.
Să ne gândim o secundă că în spatele unui magazin, al unei pagini, al unui produs, al unei fotografii, este un om.
Un om care muncește. Care poate greși. Care poate îndrepta. Care simte.
Poate sunt eu construită greșit pentru vremurile astea. Poate chiar trebuia să mă nasc în 1400.
Dar nu vreau să mă obișnuiesc cu răutatea. Nu vreau să ajung în punctul în care asemenea lucruri mi se par normale și ridic din umeri.
Și nici nu cred că o să ajung vreodată acolo.
Așa că... împrăștiați răutate cât de mult puteți, dacă asta simțiți că aveți de dat mai departe.
Poate, într-o zi, o să vă vindece sufletul.
Nu o să înțeleg niciodată răutatea gratuită. Și poate e mai bine așa. În ziua în care o să înceapă să mi se pară normală, probabil că n-o să mă mai recunosc nici eu.