De când mă știu am fost un căutător de povești cu rețete. Acestea le-am auzit de la părinții mei, bunicii mei, de la rudele și prietenii de la țară. Am convingerea că mai există multe povești de ieri dar și de azi care merită scrise pentru că ele dau valoare prezentului și sens viitorului. Pe vremuri oamenii de la țara nu erau foarte prețioși la mâncare în zilele de post. Erau mancaruri simple de
mult uitate cm ar fi: mămăligă cu silvoiță, turte de malai cu struguri sau cu prune, pită cu ceapă călită, pită cu oloi și cu zahar, varză acră și oloi sau boabe de păsui cu ciapa. Cand nu era post era altceva...
Pe lângă veșnica mămăligă cu topală , carnea de godin sau de jităl cu crumple sau curechi, popricașul de galiță , gulașul învățat de la vecinu Pișto , sau ptiroștele imburdate'n blid,,,,, zămurile și leveșle erau nelipsite de pe masa ardeleanului. Parcă și acum îl aud pe bunu zicându-i la mama bună:
,,-Tu muiere! Diminea' imi dai o ratută cu jumeri, de ojină io mânca o dărabă de slană din brișcă cu un porodic, câtă sară mi da ceva din laboșu ala din ler, dar nu cumva ! să nu imi pui pe masă l'amiaz un blid de zamă de aia bună cu groștior in care so scaldat godinu din cătreț sau o țîră de leveșle cu pticiorag de la cocoșu ala bolund care imi dejdina tăte galiățăle din ocol "....
Mulți ardeleni (și nu numa) vor zambi cand vor citi rețetele cu mâncărurile noastre și vor gasi in ele cuvintele și vorbele părinților și bunicilor noștri de care ne aducem aminte cu drag și dor. Datorită lor și poate datorită nouă aceste cuvinte vor dainui in timp și nu vor pieri. Nu datorită credinței noastre, ci datorită credinței lor viața și acest grai va rămâne un exemplu de urmat pentru noi cei de azi.
